Cuvinte la întâmplare (blog)

sfantu-gheorghe-21Stalking 5,000 strangers in Sfantu-Gheorghe

Counting: 6 days, 5,000 strangers, 100 films, short and long, tens of musicians and actors, at least 20 Dr. Peppers to be drunk bottom-up like there is no other liquid left on earth. Counting on: 4 great bands of musicians, several bloggers, at least 50 songs and one soundcheck that makes your heart blast. And I was stalking them every day, each day of my tremendous beautifully week at Anonimul, the “festival on sand”, or Ano- this was the endearment term used by organizers.

3 miles closer
For those who have never been there – and I think, one should not die or leave for some resort in Thailand unless one first went to Anonimul festival in Romania – may I present it to you a little bit, differently than what you can see on their official site. The first day starts when getting off the boat at Delta Marina little harbor, grabbing with dedication the 5 huge pieces of luggage, followed by a walk in the very fine sand among the houses of Sfantu Gheorghe village, looking at the sight of the Oblio-like reed roofs of Green Village, making your way by the local carts of the village inhabitants and holiday entrepreneurs. Which eventually take you to the final destination: your room. Smelling like it has been recently cleaned, fresh and your hot skin absorbs the air. You are there, in the middle of Sfantu Gheorghe, 3 miles away from the beach, 3 miles and 1 meter away from the Black Sea and from the Danube. See the pictures; they speak louder than words or imagination.

Youngsters and gadgets
To keep on stalking the 5,000 strangers present at the Anonimul festival is not such an easy job to do, even for a holiday professional. You have to be up early in the morning, in spite of having stayed up until late hours the previous night, watching movies on the outdoor large screen in the Dolphin campus. It’s a hard job having to watch every day that young and very young and awfully young crowd of people in their 20’s and 30’s, and sometimes even in their teens, handling their cool devices- such as Ipads, cells and Macs, colorful and XXL-seized tin hats… and not to be intoxicated with that dizziness and sweet feeling, felt only when you fell in love. From morning to evening, no matter where my daily summer plans  carried me, I always knew that each evening, starting at around 7 pm and lasting until midnight and even after, I will have my date with all that beautiful crowd  and that I had it for  me only.

The festival people 
A  Monday at Anonimul festival looks like a Friday at Anonimul Festival. The colors, the hipsters, the flower-power girls with fancy clothes worn in a studied loose way, the thick-framed glasses of the boys. They are everywhere, talking lazy, laughing loud, drinking coffee or beer, smoking relaxed and looking like they know they look beautiful this summer and every summer.  For those unfamiliar with the lights of the theatre or the movie stage, you will be surprised to see so many VIPs all together in the remote place, coming out of the TV set and blending with the common people. You would see the tall and mystic Florin Piersic Jr. listening to the concert of ND tango on Wednesday, or Horia Roman Patapievici taking a long walk on the beach with his mates, on Thursday. The actor, Marius Manole, too sensitive to act within a world of budgets and cost estimations and lovely because of this, you could have found him and just said Hello there, in the campus. Not to mention the very tender and admiring feeling that overwhelms when you see Victor Rebengiuc and Mariana Mihut, walking hand in hand, that you almost burst into tears.
There are many others, the artists from ND Tango, Dj Gojira , the artists from the movies, the waitress always running for a napkin taken by the wind, the inhabitants of the village with their  cooked fish served every evening, the little world where you feel connected  to a real daily existence and not only the comfort of a  holiday. And so many others, from Slovenia, Lithuania, France, Germany, Austria,  Bulgaria, or other neighboring countries, where film directors, actors, friends of actors, families or students are looking forward each summer to Sfantul Gheorghe and the film festival.

The Monday to Sunday big rush

The thing with a festival is that you do not have enough time for everything. You can’t talk to each of the 5,000 people. You can’t be exactly on time to hear all the concerts in the evening. You can’t stay until 4 am to see the last movie and then, to catch the sunrise, eat breakfast, go to get burned by the sun until afternoon, go back in the village to eat, see another film, vote for it, drink a beer, talk to your friends, go and buy some candies from the supermarket (there are a few kiosks in Sfantu Gheorghe but you can find anything there, from  slippers to  fine wine), come back to the campus to take a photo, go online to post your messages and photos on Facebook, check your emails, listen to the next concert, eat, and start watching the next movies until morning again. Sounds like a good plan but pretty impossible to do it all, constantly. The energy from the place urges you to do it all, each day.

Ever seen a frog in winter?  
 The approach regarding the films in the festival differs depending on the audience profile- and it can be a big difference. If you come to Sfantu Gheorghe as a regular visitor and sun-hunter, the films screened during the day at the Dolphin campus will remain a mystery to you. If, on the contrary, your focus is the festival, then, you must be a holiday spender with credentials, and have a balanced mix of film talk, films seen, film break, surrounded by your kind. If trying to balance the film with the regular holiday schedule- back and forth to the beach- your week will look like a survival race to your spirit torn between two options: being a culture vulture or being a regular tourist. Sooner or later, you will break down and will have to choose between the long sun bathe and watching the films like a real juror.

The first day of the Festival met the audience with the celebration of the Palme d’Or winner, Terrence Malick, with his “Tree of life”. If you see the movie, you can find a very severe and assertive father in Brad Pitt, different than you’ve imagined him to be.  The award for Best Fiction Short film went to “Winter Frog”, directed by Slony Sow, a film which enriched me with a Chinese superstition saying that “if you see a frog in winter, luck will be with you forever”. My plans this winter include the pursuit of good luck. The film presents a Gerard Depardieu, still hefty but so tender, playing in a very delicate metaphor that celebrates humanity in all of us. The audience applauded by giving their reward to Growing, directed by Roxana Bentu, winner at Best Animation Short film. Even if rewarded with the Festival trophy at Vilnius, the Romanian film  Periferic, with an authentic Ana Ularu,  lost the Ano’ trophy by only 3 votes, to make place for the Slovakian- Czech co-production The House, directed by Zuzana Liova, voted by 123 fans.

 The closing
There is nothing but a street sign that certifies my presence at the Festival this year. Since by the time I left, the sign wasn’t there anymore, I ask my favorite question to the already gone summer: “Do you see the traffic sign?” If yes, don’t think it is a metaphor or something, it was only a very cute outdoor teaser to a local from Sfantu Gheorghe who was selling fish bait and indicated through that sign, the location of his house. Still, because we like films and search for a meaning in every little thing, I will tag my Anonimul experience of this year with it. 

sfantu-gheorgheDeloc Anonimi la Sfântu Gheorghe

De ce e mai greu să scrii de bine decât de rău? Să nu dezbatem subiectul acesta atât de inutil de ofertant în opinii contradictorii, spun doar că Sfântu Gheorghe, cu toţi ţânţarii lui, a fost sfânt, iar Anonimul – festivalul, este cercul de deasupra capului de sfânt. Vă avertizez că acesta nu este un pamflet, nu e “de rău”, aici nu veţi găsi nicio ironie, nici un atribut de “ creştere negativă” . Doar nisip, apă, muzică bună, filme premiate şi mulţi oameni tineri. Zic oameni tineri pentru că: primo, sunt oameni, adică civilizaţi cum n-am sperat să mai văd, si secundo, tineri, pentru că erau tineri. Localnicii cu afacere de “ gazdă” spun că numărul turiştilor a crescut de la an la an, timp de şapte ani, aşa încât, cu o săptămână înainte de festivalul de film Anonimul se adunaseră cam 2,000. Până să fi ajuns să scriu eu articolul, numărul tatuajelor depăşea 5,000.

Cum şi unde dorm negrii şi albii la Sfântu Gheorghe?
Dorm pe apucate, în general. Dar, dacă e vorba despre grijile pragmatice pentru găsit cazare, atunci situaţia se prezintă chiar în alb şi negru. Cei care stau la gazdele private, la casă, se numesc “negri”, iar cei care aleg pensiunile plătitoare de TVA excedentar se numesc “ albi”. Întotdeauna există însă şi camping-ul. Dacă preferi să fii negru, să mănânci peşte de două ori pe zi, gătit în toate formele sale culinare, cazarea costă de la 75 de lei pana la 90 de lei pe noapte. Bineînţeles, îţi asumi toate cele implicite statului la gazdă, poate chiar şi duşul la butoi. Dacă ai nevoie însă de serviciile standardizate de pensiune, inclusiv complexele de vacanţă de lux iar buzunarul pantalonilor tăi trei sferturi e mai larg, atunci ai ocazia să alegi între preţuri care se învârt haotic şi se apropie şi de 100 de euro pentru o cameră dublă, dacă e vorba de o existenţă de vacanţă de lux (sau decentă, după gust). Pentru un calcul mediu simplu, de drum, pot face un rezumat contabil mediu pentru 2 persoane şi un weekend prelungit în Sfântu Gheorghe:

Plin de benzină (la maşină de clasă medie) Bucureşti-Tulcea – 1oo lei

  • 2 bilete catamaran Tulcea – Sfântu Gheorghe 90 lei
  • Cazare (2 mese incluse pe zi, 3 nopţi, 2 persoane) 540 lei
  • 2 bilete catamaran Sfântu Gheorghe – Tulcea 90 lei (pont: biletele se iau cu rezervări din timp în perioada festivalelor)
  • Plin de benzină Tulcea- Bucureşti 100 lei

Se poate şi mult mai ieftin, cu trenul, autostopul sau orice alt mijloc de transport deja inventat sau pe care să fie inventat, se poate şi fără mese incluse, compensate de conserve de la minimarketul din Sfântu Gheorghe, gătitul la cort şi mâncare de acasă, sau, la polul opus, se poate dacă e absolut necesar şi cu mâncare porţionată afacereşte la pensiuni. Costurile şi condiţiile însă se învârt în jurul unei sume, care, îi ţine la distanţă din fericire pe greierii de manele şi din nefericire, pe cei cărora costurile de transport oarecum ridicate şi locaţia nu foarte la îndemână îi împiedică să găsească o soluţie.

5,000 de tatuaţi cu bun simţ
Nu mă crede nimeni, dar vă repet. Poate insolaţia mi-a topit simţurile cerebrale dar Sfântu Gheorghe e printre ultimele locuri din România ( Grădina…?) unde mulţime nu înseamnă haos, distrugere, nesimţire, mizerie sau pericol. Am avut sentimentul de bine încă de pe catamaran, unde toti cei care mişunau în căutarea locului perfect de călătorit 3 ore pe Dunăre, păreau ca fuseseră selectaţi după bun simţ şi mi s-a părut că şi înfăţişare. Nu exagerez dacă zic că, după experinţa de anul trecut în Sulina ( care primeşte calificativul de ok), în ce îi priveşte pe oameni, Sfântu Ghoerghe mi-a părut un fel de colegiu naţional de prestigiu faţă de o Sulina – liceu industrial de seral. Dacă vă aşteptaţi să agăţaţi tocuri înalte şi (par)fumuri cu emblemă, sau domni respectabili cu cheia de maşină înşurubată pe lanţul de la gât, uitaţi. Dacă aveţi senzaţia că e vorba de vreo Vamă Veche fostă sau actual – forţat nostalgică, n-aţi nimerit-o nici cu asta. Nu e nimic în Sfântu Gheorghe pentru pretenţii prea înalte sau prea joase. E doar, cum citisem undeva – the place to be. Încă ceva. Pentru cei iubitori de locuri extreme de izolate şi linişte de început de lume, evitaţi perioadele de festivaluri (Iulie+August) în localitatea Sfântu Gheorghe. Există însă, pe braţul Sfântu Gheorghe destule cabane decente sau pensiuni unde vă puteţi bucura de mult căutata linişte absolută. Atât însă despre oamenii-turişti din Sfântu Gheorghe, restul păstrez pentru mine, din superstiţie paranoică şi egoism feroce pentru vacanţele personale.

O dilemă: locurile bune merită promovate sau ţinute secret doar pentru connaiseurs?
Din ce in ce mai des aud prieteni care se plâng că locurile preferate de vacanţă „le-au fost distruse” când locul secret al unuia a devenit „locul public de vacanţă a tuturor”. Pe scurt, cât de mult înseamnă rău? În Sfântu Gheorghe, aş avea o idee. “Ne bucură şi nu prea dezvoltarea asta,” spunea Sandi, gazda mea, care trăit toată viaţa împreună cu familia lui, în Sfântu Gheorghe. În ce priveşte turismul şi afacerile din Deltă, totul se reduce la “nu prea”. Cei care închiriază camere în case private cu un ochi râd şi cu unul plâng văzând efervescenţa construcţiilor din Sfântu Gheorghe. Pensiunile, cu serviciile lor standardizate de 3 şi mai multe stele, ridică aşteptările turiştilor aşa încât acestea se distribuie şi cad şi în capul cinstiţilor posesori doar de bunavoinţă şi ospitalitate locală fără cusur. E drept, o masă ca la “mama acasă” , oricât e bună, îşi pierde din farmec când ţi se pune pa masă factura. La o gazdă, masa se ia pe terasă, sub bolta de viţă de vie, asişti şi poţi lua parte la serile din viaţa familiei – gazdă, eşti aşteptat cu masa pusă când te întorci de la plajă sau eşti invitat cu insistenţă (prietenească) să bei o bere. Cam ca acasă. Probabil că norocul vine din faptul că toţi suntem diferiţi şi că serviciile turistice se întind pe o largă plajă de condiţii, pentru cei pretenţioşi sau nu. “Nu poţi să pui taxe peste taxe, taxe de permis de pescuit şi apoi să pui interdicţie de pescuit oriunde,” se confesa Sandi, cumva morocănos. Dar nu se plângea cu tot sufletul, Dunărea mai are peşte, pescuitul e încă o afacere. Mai “rău e că turiştii, mai ales că sunt toţi tineri, nu mai vin în Sfântu Gheorghe pentru tradiţii, pentru a mânca peşte pe săturate. Pe ei îi interesează muzica, să se distreze, să bea, mănâncă oricum orice se găseşte, ca orice student. Cei cu familie vin mai rar, spre deloc. ” Este cumva şi firesc, selecţia se face prin natura evenimentelor care au loc în Sfântu Gheorghe: Festivalul de film independent Anonimul (9 – 15 August), sau Delta Music Fest. Fără să fie cineva răutăcios sau nedrept, Sfântu Gheorghe nu e nici Mamaia dar nici tabără pentru copii şi nici nu trebuie să devină. Cele două festivaluri ancoră ale regiunii adună un public care nici dacă era selectat cu CV-ul în mână nu părea mai omogen.

Pescarul de Sfântu Gheorghe şi patronul ardelean
Se pare că există un freamăt continuu de mici construcţii în Sfântu Gheorghe. De la an la an, a mai răsărit câte o casă numai bună de primit turişti, câte o pensiune, câte un etaj sau o aripă de construcţie în plus. Nu e o mirare să mergi pe mijlocul uliţei din sat, către plajă, şi să vezi un mic balastier într-o curte, de exemplu, semn că acolo ori sezonul turistic a fost bun, ori se pregătesc de “business”. Venind din Bucureşti unde domneşte o neputiincioasă pace a construcţiilor, micul balastier din curtea localnicului de Sfântu Gheorghe mă facea să zâmbesc cu gândul la o remarcă răutacioasă. Atâta vreme cât baldachinele şi maşinile cu tracţiune integrală (inexistente acum, cele 2 rable de dacii ale localnicilor nu se pot numi maşini, iar „trocariciul” care transportă turiştii la plajă e indispensabil pentru evitarea a 30 de minute prin soare) nu vor invada regiunea ferită încă de mitocănie, construcţiile nu ne pot decât bucura, e semn de dezvoltare locală, altfel decât prin proiecte finanţate cu credite imposibile. Şi să nu vă închipuiţi că terenurile sau un metru pătrat util sunt chiar ieftine, la apx. 40- 50 euro / mp. In general, pensiunile sunt construite de diverşi investitori veniţi din te miri ce zone ale ţării care îşi adună agoniseala turistică de sezon din timpul verii, punând la cale un turism porţionat, aşa cum transpare din povestirile oarecum posomorâte ale localnicilor, care îşi văd astfel ameninţat teritoriul. “Nu ştiu ei ce înseamnă peştele aici în deltă, cum să îl gătească şi nici nu îi interesează. De fapt, dacă un ardelean îşi construieşte aici o pensiune, îşi va angaja rudele, nu localnici din Sfântu Gheorghe, ” zâmbeşte puţin ironic, Mioara, care ştie să gătească meşteşugite mâncăruri de peşte.
Din totdeauna însă, localnicii din Sfântu Gheorghe văd în meseria de pescar o sursă de hrană şi o îndeletnicire de neînlocuit, indiferent dacă e o sursă de venituri sau doar o plăcere. Pe vremurile dinaintea lui 90, localnicii erau prin definiţie, pescari. Exista un sistem colectiv de colectare a peştilor, în care erau angajaţi toţi locuitorii din deltă, care duceau pestele pescuit de ei la cherhanale, veriga comercială într-un sistem de stat care funcţiona în acea vreme. Acum, mai există doar două cherhanale la Sfântu Gheorghe dar care nu mai dispun de o infrastructură potrivită pentru preluarea peştelui, care trebuie ambalat, congelat şi apoi trimis în circuitul lui comercial. Aşa că, localnicii rămaşi fără această resursă, au fost nevoiţi să aleagă alte căi de valorificare a îndeletnicirii lor naturale, pescuind la adăpostul stufărişului şi ameninţaţi permanent de amenzi.

Ispita plecării, prea puţin ispititoare
De fapt, Sandi şi soţia lui “n-ar pleca niciodată de aici, chiar dacă iernile sunt câteodată mai grele. De exemplu, iarna trecută, am cam stat izolaţi două luni pentru că a îngheţat Dunărea. Dar noi ne aprovizionăm oricum la timp din Tulcea cu ce avem nevoie pentru casă. Dar aşa, în general, iernile nu sunt foarte grele la noi.” Nu le place traficul, mirosul de oraş, asfaltul şi graba încruntată a orăşenilor. E loc de mult mai bine pentru o familie care locuieşte în Sfântu Gheorghe, deşi localitatea dispune de minima infrastructură pentru o viaţă fără prea multe pretenţii. Un pont pentru cei care se gândesc să facă bani la Sfântu Gheorghe: nu investiţi în afaceri cu peşte, nu vă pricepeţi mai bine decât localnicii oricum şi, după cum au spus chiar ei, peştele nu mai e chiar aşa de căutat. Afacerile de ospitalitate şi serviciile conexe sunt cele la îndemănă, cu risc de investiţie minim sau inexistent. După spusele Mioarei, soţia lui Andi, o investiţie de care au nevoie chiar localnicii ar fi de fapt , şi un loc unde “ să aibă unde să socializeze, în afară de unica terasă existentă în localitate” . În orice caz, consiliul local poate fi invitat să se gîndească la acest lucruri, în timp ce eu le ţin pumnii celor din Sfântu Gheorghe să se dezvolte atât de mult încât “să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic”. Deşi, după spusele lui Carmen, “o veterană” la Sfântu Gheorghe şi “Anonimul”, deja staţiunea nu mai e ce a fost: “Se putea si mai bine. anul ăsta, fiindcă a fost aşa de multă lume, era coadă la mâncare, coadă la bar, coadă la invitaţii şi tot aşa”. Pentru că minimul de infrastructură socială nu e suficient, aşa cum, deseori, maxim nu înseamnă neapărat mai bine.

upcUPC, my love

Schimbările bruşte de temperatură îmi dau frisoane şi mă fac să mă uit speriată spre modem, să constat cu bucurie sau, din contră, cu o resemnare soră cu disperarea, dacă micuţele leduri mai pâlpâie sau nu. Şi asta nu pentru că de acele leduri depinde viaţa mea şi în caz că pică netul, la fel aş face şi eu, deconectată brusc de la sursa vieţii. Nici nu mi-ar păsa pe termen scurt. Pe termen lung însă, lipsa netului, chiar şi acasă, poate duce la nebănuite consecinţe.

Pentru cei care nu au observat, nu vântul, nu cataclismele, cutremurele sau alte dezastre pot provoca, în cazul abonamentului meu la UPC, aceste deconectări de  la realitatea virtuală, ci schimbările bruşte de temperatură atmosferică. Adică, atunci cand e toamnă toată ziua şi brusc, noaptea, se face iarnă. Sau invers, când  te trezeşti că cizmele şi fularul sunt demodate şi treci direct la sandale şi pălărie de soare. Ceea ce să recunoaştem, nu e nicio exagerare în ultimii ani. Aşadar, trecerea bruscă de la -10 grade la 15 grade, poate provoca o subită trecere în offline a internetului, cablului şi telefonului din pachetul meu UPC. Asta pentru că, receptorul de semnal este localizat sus, tocmai sus, pe bloc. Şi deconectarea de la internet aduce cu ea o serie de socializări nedorite dar obligatorii, complicaţii şi o comunicare client-furnizor absolut surprinzătoare.


Un receptor up in the air
Să le luăm pe rând. Localizarea pe bloc a receptorului de semnal  înseamnă pentru mine, o negociere strânsă cu administatorul blocului, pentru care, cheia de la trapa de acces pe bloc e mai ceva decât Sfântul Graal. Iar accesul pe bloc nu poate avea loc decât în conditii de maximă securitate, pentru că, nu e aşa, blocurile din cartierele bucureştene adăpostesc pe acoperiş trezoreria naţională şi dosare istorice, aranjate în cadrul unor superbe grădini suspendate. Nu, cheia de la bloc nu poate fi obţinută oricum, ci după îndelungi negocieri şi reproşuri. Odată rezolvat primul acces către realitatea imediată,  urmează lupta pentru obţinerea accesului către realitatea virtuală. Aici intervine UPC mojo. Odată notificaţi prin telefonul mobil despre pana mea de semnal, urmează inevitabil, clasica soluţie: puteţi restarta modemul. Nu mulţumesc, joaca asta am jucat-o  în copilăria mea de client.
Acum, fiind client matur în reţeaua UPC, mă pricep să îmi identific singură cauza, să evaluez şi să risc chiar să identific şi posibila soluţie tehnică: spuneţi unei echipe să vină să se uite la receptorul de pe bloc. Aşa cum o fac de 4 ani, sezonier, de două ori pe an, primăvara şi iarna. Corect, cam asta e sezonabilitatea întreruperilor de semnal  în cazul meu, ceea ce e o performanţă extraordinară, totuşi.

Un puseu de BTL uimitor
Odată echipa sosită şi puşi în posesia miraculoasei chei de acces pe bloc, urmează însă conversaţia surpriză:  Sunteţi singurul abonat din această zonă la UPC, numai pentru dumneavoastră venim de fiecare dată! O afirmaţie care nu include în ea niciun aspect legat de discursurile de corporaţie de tipul: orientat către client de exemplu. Nu, din ton, am suspectat un reproş vocalizat pe un ton ridicat şi foarte iritat. Aşa, şi?
Păi e o problemă, că de fiecare dată receptorul de pe bloc se restartează, iese din parametrii… şi urmează o terminologie cu cifre pe care, cu respect pentru specialişti, nu o redau pentru că nu am înteles-o şi nu aş putea să o reţin niciodată. Eu, ca neghioaba: Aşa, şi? Nu ar trebui să reparaţi, cu ce vă pot eu ajuta? Răspunsul a fost acesta şi citez din memorie: Aţi putea să treceţi pe RDS, să nu mai fie nevoie să venim numai pentru abonamentul ăsta până aici!
Eu din această propoziţie, am înteles că echipa de service plătită de UPC  tocmai mi-a recomandat să mă duc la concurenţă.  Gluma a fost bună, deşi îndrăzneaţă, am zis.
El însă , pe un ton rece, a spus: Nu e nicio glumă, chiar să vă treceţi pe RDS ca noi nu mai venim aici şi oricum, o să fiţi obligată, când o să bage fibra optică. Aici în bloc toţi au RDS. De ce să vă încăpăţânaţi? Mi-a venit aşa să mă minunez de curajul omului, de consultanţa oferită gratuit şi mai mult, să îi felicit pe cei de la UPC pentru acest BTL atât de subtil că şi azi îmi e greu să îl absorb în creierii mei de client ignorant.

Păi şi şefii dumneavoastră credeţi că vă vor felicita pentru soluţia oferită?, am întrebat eu timid şi chiar temător, gândindu-mă la un supervizor cu ţinută de birou – în căldura sediului UPC, şocat de atitudinea omului din subordine către un client  şi gata să îi altoiască vreo măsură dramatică pentru buzunar sau doamne fereşte, chiar mai rău.
Râsul sarcastic al omului m-a liniştit: „Staţi liniştită! N-aveţi decât să mă reclamaţi, şi managerii mei tot ca mine or să spună!”
“Uau” a fost tot ce a putut gândi creierul meu obişnuit de ceva vreme să reacţioneze în clişee lingvistice.

Ierarhic, ne este bine
În timp ce echipa meşteşugea pe bloc la semnalul receptorului nevricos la temperaturi reci – o concesie bănuiesc şi pentru care le sunt recunoscătoare – am sunat la managerul dumnealor să îi felicit pentru campania de retail pe care bănuiesc că UPC o face pentru RDS.

La telefon, surpriză, managerul echipei de intervenţii – o domnişorică office bănuiesc – a apreciat ironia metaforei cu BTL-ul dar nu a fost la fel de încantată de incident : „În niciun caz nu e normal ca echipa să vă recomande trecerea la concurenţă şi nu contează că sunteţi singurul client abonat la UPC din bloc, ei sunt obligaţi contractual să se prezinte acolo şi să rezolve problemele tehnice. De asemenea, vă mulţumim pentru loialitate”.
Nu sun un fan al discursurilor de client service, dar pot să afirm câteodată că e bine să vorbim aceeaşi limbă toţi cei implicaţi în jocul de-a furnizori de servicii, de echipe tehnice de intervenţie, manageri şi clienţi finali. Nu vreau să reiau discursul managerului despre sancţiunile pe care a spus că le vor aplica celor din echipa rebelă de service.
Purtată de spiritul Crăciunului, destul m-am chinuit cu gândul că puteam să tac şi eu şi până când se restarta receptorul la primăvară, mica ceartă va fi fost uitată şi aş fi aşteptat echipa de service cu un ceai şi flori de măr. Dar nu a mai fost nevoie să îmi fac procese de conştiinţă. Am aflat ulterior că angajatul UPC, fanatic al serviciilor externalizate către RDS este prieten cu un manager şi mai mare ierarhic decât domnişoara supervizor, de tipul  „e cumnatu-său”.

Cu gândul la primavară
Nimeni nu a fost rănit, penalizat sau concediat pe parcursul acestui film extras din filmoteca nesfărşită  a umanităţii. E încă iarnă, net-ul merge la cote maxime, receptorul supravieţuieşte pe bloc şi ţine cu stoicism de indicatorii de semnal corecţi, cheia a fost înapoiată administratorului de bloc care a primit-o tot cu reproş în privire iar eu, aştept primăvara şi brusca schimbare de temperatură, înarmată cu un déjà vu.

afaceri-2-mAfaceri sfinte la doi metri sub pământ

Drumul agale pe înserat, către cimitirul micuţului oraş de provincie de pe râul Trotuş, în Moldova, poate fi o sursă inepuizabilă de inspiraţie. Îţi poate răsuci violent toate credinţele pe care nu le-ai avut niciodată, de exemplu, despre preacinstitele feţe bisericeşti. Nu că ar fi prea multe biserici în orăşelul ăsta curăţel, de la poalele dealului Perchiu. Aici credinţele colcăie la tot pasul şi se găsesc pe toate cărările bătute în lung şi în lat atât de oameni cu frica de Dumnezeu cât şi de oameni de care însuşi Dumnezeu se fereşte. Drumul spre cimitir născu aşadar o poveste cu iz de anchetă socială, într-o vagă şi banală seară de primăvară.

Povestea ar spune-o mai bine chiar Ilie, om cu înfăţişare umilă, specifică celor necăjiţi şi care nu au văzut niciodată apusurile mai departe de siluetele de fier ale RAFO. Ilie, cu o faţă cenuşie şi cu o paloare care sugerează probabil ceva fecţiuni cronice, începe să povestească chiar acolo în mijlocul trotuarului, aşa cum fac oamenii numai în oraşele de provincie.

“Nu ştiţi, dar am bătut zeci de drumuri şi am un dosar uriaş cu tot felul de hârtii de la judecătorie, tot încercând să o scot la capăt. Dar nu mă las eu aşa uşor călcat în picioare, nu renunţ.”

Loturi de veci şi vinuri seci

A avut două loturi de teren, în afara oraşului, în zona dealului Red, în apropierea locului unde, în ani, s-a dezvoltat cimitirul, loc de verdeaţă şi răcoare. Cimitirul oraşului de pe Trotuş e unul perfect regulamentar, curat, aranjat, urban. Se zice că dacă vrei să cunoşti cultura şi gradul de civilizaţie al unui loc, vizitează cimitirul. Dar, în mod inevitabil, cimitirul a devenit neîncăpător în ceva vreme. În 2008, primarul oraşului spu că “Ne-ar mai trebui doar două fâşii de teren, iar lucrările vor demara de la anul . Acum, am început să lucrăm şi la proiectul tehnic. Cimitirul nou va fi mult mai mare decât cele existente în acest moment şi va rezolva problema, sperăm noi, pentru o perioada cât mai mare de timp”.

Se pare că problema redimensionării cimitirului a fost rezolvată. Ilie, mormăind cu năduf în barbă, povesteşte cum: ”Părintele – (n.a: celebru în oraş şi active, cu notorietate pentru activităţile sale atât spirituale, celebrat cu coşuri pline cu bunătăţi de la enoriaşi cu frica lui Dumnezeu, cît şi laice, financiare, pentru activităţile de împrumuturi de bani acordate la dobânzi concurenţiale cu băncile )” – e un mare hoţoman. A promis primăriei, da eu cred ca sunt oricum mână în mână că altfel nu ai cum, că o să extindă cimitirul. Au făcut gard mare, frumos şi tot ce se vede acu ca teren viran, sunt loturi luate de la oameni nenorociţi şi vai de capul lor. Beneficiind de buna credinţă a oamenilor care îl săru-mânesc zilnic pe la biserică, îi convingea, la un pahar sau mai multe de vin sfânt să îî semneze actele de donaţie pentru acele terenuri”.

E inutil să explic cum arată un scenariu în care omul simplu bea un păhărel, îşi plânge necazurile cotidiene în faţa sfinţei feţe bisericeşti şi vocea duhovnicească, blîndă şi cu duhul înţelepciunii îl îndreaptă spre calea cea bună de a renunţa la cele pământeşti, de a dona un teren inutil unei cauze nobile pentru orăşeni. Şi ce e mai aproape de pământ decât pământul însuşi. Aşa că, cele căteva loturi de teren s-au acumulat într-un frumos teren de vreo 2 hectare. Posesorii loturilor, oameni în vârstă, cu nevoi materiale urgente sau cu nevoi bahice şi mai urgente, l-au donat, pământeşte, semnând o perfect laică hârtie de donaţie.

Nu ar fi fost un capăt de ţară dacă cimitirul, astfel, se lărgea primitor, ca în planurile expuse atât de primărie cât şi de preoţime. Ar fi creat excepţia care ar fi surprins o ţară întreagă, neobişnuită ca lucrurile să se întâmple în mod exact ca în planul discutat şi ca pe hârtia parafată de preacuvioasele autorităţi. Dar nu. În pur stil românesc şi deja redundant, socotelile înălţătoare ale urbei nu s-au potrivit cu planurile de dezvoltare ale popii. Păcălind primăria – sau după cum bănuieşte Ilie, în deplin acord cu ea – preotul a vândut terenurile unor străini şi a încasat nişte bani frumoşi. “Cică ar fi fost nişte austrieci care au cumpărat, acu nu am de unde să ştiu dar ce ştiu e că preotul a încasat un miliard (n.a: RON) pe tot terenul. Cumpărătorii nici n-au venit vreodată pe aici,” îşi face calculele Ilie.

2 fire sfinte din barbă

Furia şi deznădejdea lui Ilie a ajuns la cote paroxistice, total nefireşti pentru spaţiul trotuarului pe care îl ocupa, narând cu foc, insufleţit parcă de o hoardă de războinici: “Aşa a făcut şi cu pământurile noastre. L-a găsit pe tata şi l-a convins să îi dea terenul pe care îl deţinea acolo lângă cimitir, aşa cum a făcut cu toţi ceilalţi”. Ilie nu s-a lăsat cu una cu două. Din ce povestea, am aflat, neputând să imi reprim o urmă de amuzament din cauza hilarului cinic al situaţiei, cum ortodoxul Ilie a vrut să îi aplice o bătaie ruptă din rai părintelui afacerist, şi chiar a reuşit, după spusele lui – din păcate neconfirmate – “să îi smulgă două smocuri de barbă” popii. Dar cam atât. Fără urmări notabile, părintele strânge bănuţii în cont pentru cine ştie ce cheltuieli laice sau pentru plata trecerii peste Stix.

În timp ce Ilie, concluzionând povestirea cu un ridicat scurt din umeri şi revenit subit la starea cenuşie dinaintea scurtului atac de furie, salută scurt şi plecă alene spre o treabă necunoscută mie: “Vă salut!”

executare-silitaViaţa în timpul executării silite

Banca e rea, dar viaţa la munte e bună. Doar timpul nu mai are răbdare cu oamenii. Inştiinţarea de executare silită zace pe masa de lemn proaspăt lăcuit, şi zâmbeşte sec într-un soare domol de dimineaţă de mai, undeva, dincolo de Râşnov, unde se întinde pe câteva hectare, unul din complexurile de pensiuni construit din elanul orb al lui 2008.
“Istoric an acela, dar mai istoric va fi acesta pe care îl traversăm acum”, mormăie in barbă, pe un ton domol, George, privind cu necaz şi furie la hârtia din faţa lui. Nu ucide mesagerul, s-ar zice, deşi hârtia plină de propoziţii seci şi de antete te imbie din toată puterea să o ucizi din câteva sfăşieturi puternice.

În 2 ani, complexul care se numeşte încă “Poiana Velicanului” s-a tranformat din planurile puse pe hârtie de un ahitect anonim în 2 pensiuni de câte 65 de locuri de cazare fiecare, săli de conferinţă, restaurant, lacuri, mă rog, toată zestrea necesară unui complex pentru a peţi turişti, companii şi angajaţi cu mofturi. Omul de afaceri, la origine inginer constructor, avea o idee unică şi fixă prin 2008 şi anume, de a construi aşa încât banii să curgă, imediat ce raportul cerere – ofertă îşi va fi întrunit toate condiţiile. Site s-a facut. Promovare s-a făcut. “Poate trebuia să fac mai mult pentru promovare dar nu cred că asta oprea vreo criză din loc”, ne povesteşte George, celor care ne uitam la el cu sentimente împărţite, de îngrijorare, părere de rău, ciudă şi o urmă de speranţă. Nu ai cum să nu ai speranţă păcălit de liniştea unei zone în care parcă nicio nelinişte nu scutură vreo frunză.
Ne trezeşte însă foşnetul hârtiei de pe masă, avertizatoare, periculoasă, ameninţătoare şi mai prezentă decât munţii care se vedeau pe geamul larg al restaurantului pensiunii. După site şi promovare, au curs câteva rânduri de contracte cu companii care au venit să îşi demonstreze loialitatea şi grija faţă de angajaţi în aşa numitele “team building”- uri. Asta i-a dat avânt lui George şi l-a făcut insistent în investiţii. Din avânt, a început construcţia unei pensiuni care ar fi funcţionat în sistem de “time sharing”. O gândire avansată, în creierul Bucegilor. Cu Piatra Craiului iţindu-se printre nori, părea un plan bun. Cu un credit decent de la o bancă puternică, cu 2 proprietăţi garant şi o sumă importantă deja investită, Poiana Velicanului era în siguranţă. Online şi în natură.

După 2 ani de hope building
Au trecut 4 paragrafe şi doi ani între timp. Poiana Velicanului e la fel liniştită şi neclintită în zorii unei dimineţi de mai, doar că în aerul pur de munte pluteşte ceva apăsător, greu precum cuvintele negre din foaia de pe masă. George se încruntă şi brusc, se scutură ca de un fior şi spune: “O să vând, m-am hotărât de mult timp, nu mai suport locul ăsta, îl urăsc”. Vorbeşte cu patima unui bărbat îndrăgostit, înşelat de nevastă. A găsit nişte austrieci care vor să cumpere proprietatea cu tot cu datorii. Şi atunci va vinde tot si o va lua de la capăt, pe la Feldioara, pe undeva. “Ma gândesc la un complex de agrement” spune George zâmbind, deja cu gândul la o altă investiţie.
În momentul în care scriu nu am aflat dacă au venit austriecii sau daca George a căzut la o nouă de invoială cu banca. Era destul de furios şi decis să nu se lase fără luptă şi fără să se ia de gât cu banca care îi scria cu prietenie că “trebuie să suporte toate costurile operaţiunii de a scoate proprietăţile la vânzare”. Nu ştiu ce l-a enervat mai tare pe George, viziunea eşecului unei investiţii pe care o vedea ca o afacere de o viaţă, hârtia neclintită cu literele ei mari şi negre de pe masa aia lăcuită, exprimarea politicoasă şi seacă, soarele de mai, timpul care se grăbeşte când nu ai nevoie, austriecii care nu mai rezolvă odată cu nişte acte pentru a putea încheia afacerea…

Speranţa e totuşi un exit mai onorabil decât acceptarea eşecului. Pe site-ul complexului turistic Poiana Velicanului, încă mai tronează un mare curcubeu. În culorile Austriei, din ce in ce mai puternic.